FAQ
Concursul a fost incheiat.
Voturi primite: 2, punctaj total: 6.

Dincolo de aparențe

Eu sunt un voluntar oarecare, un simplu elev în căutare de certificate de voluntariat însă acum scopul meu s-a schimbat pentru că am ajuns în mijlocul problemelor comunității, am văzut ce se întâmplă și acum îmi pot da cu părerea într-o minimă cunoștință de de cauză. Acum scopul meu este să învăț. Vara aceasta a fost lansat un proiect numit “Educația- Antidotul sărăciei” unde am fost invitați de Asociația Pro Democrația să participăm. 

Bineînțeles, înainte să ajungem în sate am fost instruiți de Doamna Nicoleta Butnaru cum să comunicăm și să relaționăm cu oamenii pe care aveam a-i întâlni. “Ce fel de oameni sunt aceia încât să trebuiască să facem un training de comunicare?”. Îi vedeam pe cei din mediul rural ca niște oameni fără posibilități, blestemați că s-au născut acolo dar care nu voiau să iasă din lumea lor îngustă. Îi vedeam drept o povară dar diferența între ei și oamenii de la oraș este doar o eșarfă sau o diplomă în plus și puțină educație, cea care face marea diferență de trai.

Prima oară am asistat la Valea Cânepii la cursurile de consiliere și informare ale Doamnei Dincă Patricia și la cursul de antreprenoriat ținut de Doamna Zeca Daniela. Clădirea unde s-a desfășurat activitatea era destul de mare, îngrijită, curată dar simplă, fără fantezie, o formalitate cu cât mai puține unghiuri drepte, fără curbe, trezindu-ți un sentiment poate de pesimism. Într-o sală de spectacol, cu multe scaune și o scenă veniseră niște femei care păreau că nu știau ce se întâmplă acolo, împreună cu fetițele lor; au asistat la informarea asupra egalității de drepturi, violență, contracepție, trafic de persoane însă de la început, pe fețele lor se cunoștea că se uitau parcă la o emisiune mai reală: înțelegeau, dar nu simțeau, nu își dădeau seama că uneori era vorba despre ele. Dar brusc, parcă emoția s-a revărsat atunci când psihologul s-a așezat între ele și le-a pus câteva întrebări despre ele. Unele au plâns pentru că au realizat că și la ele în viață lucrurile ar trebui să stea mai bine. În cealaltă sală, la antreprenoriat, Doamna Zeca încerca să le explice oamenilor că toată lumea poate face o afacere dar trebuie să depui puțin efort intelectual. Problema nu este ca nu pot, dar oamenii nu au un asemenea exercițiu, probabil nu au mai făcut un astfel de plan. Printre ei însă, un bărbat cu chip optimist și limpede, zâmbește când îmi surprinde privirea. Acest om este tatâl învățătoarei satului și mediatorul satului între școală și părinți. El e cel ce are deja o idee de afacere iar acel curs era instrumentul cu care își poate duce la sfârșit viziunea. Totuși, preferă că oamenii comunității să nu știe depre planurile sale așa cum nici femeile de la consiliere nu și deschid sufletul pentru că le-ar auzi și restul.

O surpriză mai mare am avut în satul Lanurile. Centrul cultural de această dată era și mai mic, un simplu paralelipiped înconjurat de o grădină densă înconjurată la rândul ei de un gard de sat înconjurat și el de iarbă și buruieni de statura unui copil. Oameni erau deja acolo, unii aranjați, alții veniți de la munca de curte. Copiii așteptau pachetele promise și întâlirea cu restul omuleților. Părinții așteptau să plece. Dar pe fundalul acesta s-a ținut activitatea Doamnei Neacșu cu copii și părinții. A fost bine cum mereu este, pentru că se spun lucruri simple îmbrăcate interesant și inflorit cu aspecte folositoare ce fură atenția oamenilor. Eu și colega mea ne-am retras apoi în camera alăturata unde domnul învățător al satului a spus că ne așteaptă un  tânăr cu o “poveste de succes”, ceea ce căutam noi. Mă așeptam la un baiat simplu, modest care a venit rugat de fostul său pedagog să participe. Am intrat lejer, relaxat în sala cu ecou demult aerisită cu miros de țară și clădire nouă. Lângă cele câteva bănci și alte câteva lucruri ne așteaptă un baiat și două scaune. Era tânărul pe care mă așteptam să-l găsesc: baiat simplu, modest adus de fostul său pedagog. În plus, avea o înălțime medie, pielea curată, statură dreaptă, degajată, părul și sprâncenele negre. Avea să termine anul următor Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu. Am stat de vorbă cu el și ne-a povestit că mulți tineri în sate urmează școala militară de la Breaza pentru că acolo regulile sunt stricte, nu se fac diferențieri, însă nici ușor nu este. El a fost susținut de părinți, însă asta nu-i face povestea mai puțin remarcabilă pentru ca el s-a ridicat deasupra nivelului de unde a pornit. Am încercat să mă pun în locul lui, și am simțit o revoltă imensă pentru ceea ce trebuie să îndure iar eleganța și simplitatea cu care vorbea confirma cele spuse. După interviu am ieșit în afara clădirii prin gălăgia copiilor și adulților și am ajutat la transportul pachetelor împreună cu el ca apoi să mai vorbim 10 minute despre subiecte aleatorii.

Am remarcat că în fiecare sat am găsit câteva persoane sau o familie de oameni cu mintea deschisă la nou și la evoluție însă toți s-au lovit de același impas: colectivul. Însă cine se ridică de acolo este un om de bază al societății care a demostrat că norocul și-l face omul cu mâna. Am realizat că aceasta nu e numai problema lor, ci a întregii societăți care și-a pierdut valorile și e condusă după reguli haotice și populare, impuse de mulțime la un moment dat, iar singurul fascicol de soare, ori doză de seninătate sunt cei ce își folosesc mintea și gândesc rațional, împotriva valului.


Autor: Rasnovea Ana Maria