Cum te vindecă doctorii fără diplomă

Era toamnă...toamnă în sufletul meu, toamnă în ochii naturii, toamnă pe fețe de străini. O zi de luni atât de mohorâtă încât până și frunzele copacilor au renunțat la lupta lor cu viața, căzând de la înălțimi scăldate în aur, în îmbrățișări reci, înnegrite de bulgări de pământ înmuiați în tristeți. Norii își revărsau mânia crâncenă pe capetele descoperite ale oamenilor veșnic înecați în treburi. Totul era de un gri apăsător. Petele de culoare care, cu doar câteva ore înainte îmi luminau sufletul, acum erau doar amintiri deșarte. Ploua afară, ploua înăuntru, lacrimi amare adânceau pe obrajii mei, tristețea dragostei pierdute. Era una din acele zile în care, pe sub ochelari, mărgăritarele acestea ale deznădejdii și suferinței își făceau de cap, întâi la marginea ochilor mei iar apoi, pe furiș, în josul feței, până la bărbie, de unde picurau încet, la vale. Inima îndoliată nu mai găsea liniștea de odinioară, gândurile nu se mai jucau în bucurie ci, din contră, se certau în lupta dintre un licăr de speranță și cruzimea realității. 

Eram la jumătatea drumului dintre școală și patul din camera mea care mă aștepta cu brațele deschise să-mi revărs suspinul în tihnă când, o rază caldă, de o delicatețe divină, a aprins o scânteie care, pentru un scurt, atât de important moment, a îndepărtat întunericul ce-mi acaparase sufletul. Amintirea dulce a unei prietene a cărei entuziasm și pace interioară îi făcea ochii să arunce scântei vesele povestindu-mi cândva, cu o voce tremurândă, despre puterea infinită a voluntariatului cu micile ființe numite copii, m-a făcut să schimb direcția de mers. După câteva minute, fără să-mi dau seama, mă aflam în căutarea unei clădiri în care știam că se repară suflete, ajutând și învățând de la altele. Am intrat pe poarta aceleia, cu dorința de a îmbrățișa o nouă experiență. În adâncul meu, știam că aceasta o să-mi readucă echilibrul pe care l-am pierdut într-o clipă de naivitate. Eram atât de tulburată și totuși atât de pregătită pentru ceea ce urma a fi momentul meu de eliberare din strânsoarea acestei crude lumi. Întrebând nu mai puțin de două persoane binevoitoare, a căror zâmbete îmi poticniseră deja lacrimile zburdalnice, am ajuns într-o încăpere caldă, cu un parfum aparte, în care o fetiță de o dulceață nepământească își făcea temele în liniște. Era prima mea zi de voluntariat alături de suflete inocente și pure de copii. Mi se explicase ce trebuia să fac, cum puteam să procedez ca să îi ajut și îmi aminteam perfect mângâierea vocii cu care îmi vorbea mama acum câțiva ani, când eram și eu ca ei. M-am așezat prietenește lângă Lavinia, fetița care mi-a topit sufletul cu ochii ei mari și negri, sinceri și dornici de cunoaștere. Am petrecut o oră rezolvând împreună cerințele din caietul special de Limba Română. O oră în care răbdarea pe care nu credeam că o posed, și-a făcut apariția cu o precizie maximă. O oră în care, cu fiecare minut care trecea, pansamente de fericire îmi erau aplicate pe inimă. O oră care mi-a distras absolut toate gândurile negative, mângâindu-le și transformându-le în flăcări de speranță încă vie și nedărâmată. Iar după această atât de prețioasă oră, o avalanșă de ființe plăpânde, cu zâmbete care emanau fericire de la distanțe considerabile, a năvălit în sala aceea. Cu mânuțele sufletelor lor gingașe de mici școlari, mi-au împodobit fața cu un surâs de care...oh! de mult timp îmi era dor. Am petrecut împreună încă o binecuvântată oră în care ei au învățat de la mine cum să-și dedice cât mai eficace timpul alocat temelor pentru școală, învățându-mă, la rândul lor, că sănătatea unui suflet curat, plin de naivă fericire e una din marile nevoi ale adolescentului prins în mrejele tinereții sale agitate. Ne-am despărțit în surâsuri și jocuri inocente pe care, rușine să-mi fie, de mult le uitasem. 

Ca efect imediat, pe măsură ce treceau zilele, de abia așteptam să pun piciorul în aceeași clădire care m-a primit în atmosfera ei veselă când eu eram nespus de necăjită. Am continuat să dăruiesc din timpul meu lor, celor care mi-au amintit că viața este mult mai frumoasă decât aveam impresia, celor care mi-au adus primăvară atunci când toamna se întețea în inima mea. Îmi cultivă răbdarea, puterea de dedicare, liniștea și pacea sufletească și poate cel mai important, dorința de a iubi din nou, de câte ori le întrezăresc privirile de o frumusețe nepătată încă. Și mă duc des la ei, ca la doctor. De ce? Pentru că ei au găsit tratamentul ideal al bolii mele cronice, cea a sufletului îndurerat, leac care își face vizibil efectul doar atunci când este luat cu regularitate.

Fundația Inocenți Bistrița

Autor: Santionean Diana Maria