FAQ
Concursul a fost incheiat.
Voturi primite: 168, punctaj total: 806.

Voluntar din drag de viață

Se joacă la dulapul meu și din când în când îmi aruncă o privire pe furiș, ștrengară, pe sub ochelari. A schimbat cifrele care formau codul de la încuietoare și e convins că acum nu-mi voi mai putea recupera tricoul, cheile de la mașină și nici telefonul. Probabil se bucură că rămân ”captiv” aici și vom petrece mai mult timp împreună. Îi e teamă, totuși, că mă voi supăra și că va pierde un prieten. Nici vorbă de așa ceva. Îi citesc gândurile, din colțul opus al camerei, și îi arunc un zâmbet complice lui M. ”Te-am văzut, știu ce-ai făcut. Nu e bine, dar ești iertat. O să descurcăm codurile alea împreună.”

Îmi las un mesaj de amintire într-un colț al minții și îmi întorc privirea către A., care e lângă mine. Nu-l pot scăpa din ochi preț de mai mult de 2 secunde, fiindcă exersăm împreună transferul pe pat, din scaunul rulant. E o etapă importantă și știu că are nevoie să reușească de la primele încercări, ca să aibă încredere în el și pe mai departe. E o mână de om și îl văd cum pune toate resursele lui de energie și de forță la un loc, ca să nu eșueze.

Pentru el, victoria zilei este să treacă singur din scaunul lui rulant pe pat și înapoi. Dacă reușește aici, va reuși și la școală, va reuși și la joacă și va fi, pentru colegii lui, doar A., nu ”colegul nostru în scaun rulant, A.”.

Dacă nu aș fi avut eu însumi un băiat de 9 ani, mi-ar fi fost mai greu, poate, să mi-i fac așa de repede prieteni pe A. și pe M., care au aproape vârsta lui. Ar putea fi colegi.

Ne despart mulți ani, e drept, dar ne apropie etapele astea, prin care și eu am trecut. Ne apropie experiența comună de începător într-ale utilizării de scaune rulante. Despre asta e vorba. Eu sunt aici să le arăt lui A. și lui M. că se poate trăi frumos și într-un scaun rulant. Mi-a fost teamă la început, când mi-am dat seama că am dublă responsabilitate - nu doar de adult, ci și de instructor de viață independentă. Instructor de viață. Asta sunt și pentru copilul meu, într-un fel. Și pe el îl ghidez spre lucrurile care-i plac, și pe el îl ajut să depășească obstacole, și lui îi arăt, zilnic, că putem găsi motive de bucurie.

De trei ani și un pic, eu și familia mea căutăm motivele de bucurie, trecând prin viață un pic diferit - fiul și soția mea, la pas, iar eu, învârtind roțile scaunului rulant. Am avut nevoie de câteva luni, ca să alung din minte apa care într-o fracțiune de secundă s-a transformat din prieten în inamic, care a refuzat să mă mai poarte și m-a îngropat în valuri. Am avut nevoie de câteva luni să-mi iert trupul că i-a căzut pradă și să-mi dau seama că, totuși, încă trăiesc. Am avut nevoie de câteva luni și de o mână de prieteni, ca să învăț să mă-mpac cu mine, cu trupul meu și să-mi amintesc că încă am tot ce e mai important pentru mine în toată lumea asta: privirea caldă a soției mele și râsul copilului meu – sunetul ăla vibrant, clar, tare, care se aude în ecouri în toată casa și care mi-a făcut viața viață și înainte să aflu că mă voi deplasa mereu într-un scaun rulant.

Știam, în urmă cu trei ani, că oamenii care m-au învățat să trăiesc independent într-un scaun rulant îmi vor rămâne prieteni pentru totdeauna. Nu puteam să mă abțin de la a-i compara cu părinții mei, deși aveam vârste apropiate: mi-au arătat cum să mă îmbrac, cum să mă deplasez, cum să înfrunt privirile altora pe stradă.

Când am decis să fiu voluntar și să fac același lucru pentru alții, m-am temut puțin că oamenii se vor aștepta să știu să le răspund la toate întrebările și să le rezolv toate problemele. Apoi, m-am regăsit pe mine în fiecare om, cu dorința de a fi mai puternic, de a reuși încă puțin în fiecare zi, de a învârti singur roțile unui scaun rulant spre o viață împlinită, de familie și profesională.

În fiecare zi, când plec de aici, de la sală, pot să mă duc acasă și să-i zic soției: sunt împlinit, pur și simplu.

Experiența asta de voluntar mă bucură, mă face să aștept să vină din ce în ce mai multe persoane, mereu altele și să stiu că pleaca cu ceva de aici care sa îi ajute nu o zi, nu o lună, ci toată viața. Care pur și simplu îi face să meargă mai departe, să înțeleagă că nu sunt singuri și că nu le sunt inferiori altora. Pleacă de aici cu inima împăcată că pot să se descurce singuri, să aibă o viață normală și să se concentreze asupra abilităților lor. 


Autor: Marin Marian