FAQ
Concursul a fost incheiat.
Voturi primite: 106, punctaj total: 506.

La jumătate - unde soarele răsare

„Vreau să ies! Vreau să merg la mama! Ridică-te, dă-te la o parte din ușă! De ce nu te miști? Nu mă auzi? Vreau să-i spun mamei ce s-a întâmplat! Te rog, lasă-mă să ies! Tu nu înțelegi… nimeni nu înțelege… doar mama… Vreau la mama mea!”

Plouă și bate vântul puternic. Tunete și fulgere. S-a dezlănțuit furtuna…

Am intrat în camera polisenzorială, eu și M., eu m-am așezat jos, cu spatele lipit de ușă, M. stă poziționat în fața mea, în picioare și mă trage de mâini ca să mă ridic. Este în mijlocul unei crize nervoase și vrea să iasă, iar eu blochez singura cale prin care poate fugi. Îi văd frustrarea, dar nu înțeleg ce-mi spune… Îmi eliberează mâinile și le folosește pe ale lui pentru a se lovi peste creștet, după care le mișcă frenetic în aer scoțând sunete furioase, simt asta, dar neinteligibile pentru urechea mea de om obișnuit și fără antrenament.

M. este un copil de 9 ani, bine dezvoltat fizic, chiar voinic pentru vârsta lui, un copil special ce suferă de autism infantil, întârziere în dezvoltarea psihică și de limbaj accentuată, fiind încadrat în grad de handicap grav și catalogat de specialiști ca jos-funcțional. L-am întâlnit în cadrul proiectului PauzeScurte, proiect desfășurat prin suportul financiar oferit de Grantul SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România, la Centrul „Aproape de Tine” al Asociației Mâini Întinse, Tulcea.

Comportamentul lui impulsiv ar trebui să mă sperie, dar reușesc să surprind (sau mă surprinde ea, nu știu sigur) tristețea din ochii lui…și inima mea se topește… Autism sau nu, sunt convinsă că inima vorbește aceeași limbă așa că încep să-l privesc atent, așteptând parcă să găsesc ceva… Și cum celui ce bate i se deschide, cel ce caută găsește și celui ce cere i se dă, constat, într-o secundă de sclipire, că M. repetă un ciclu de mișcări, ca într-un ritual sacru, bătându-se cu mâna stângă în piept, după care, mișcându-și ambele mâini ca valurile mării. Și pentru că l-am însoțit pe M. la terapiile de grup anterioare, îmi dau seama ce face: îmi explică ce l-a supărat, ce a îngrămădit nori negri pe cerul lui albastru și a stârnit furtuna. (La sesiunea de ludoterapie, cineva l-a împins și i-a luat parașuta colorată cu care se juca. Nu a părut deranjat de acel lucru pe moment, dar după zece minute a devenit foarte agitat, moment în care l-am adus cu mine în camera polisenzorială.)

Știi filmele în care protagonistul descoperă mesajul ascuns într-un text și literele importante sunt luminate și aduse în prim-plan? Ce-i drept, nu văd litere zburând (ar fi necesare niște investigații serioase după, dacă s-ar întâmpla așa), dar sentimentul este identic și anume acela că în întuneric răsare o lumină, în mijlocul haosului se instalează ordinea, într-un amestec de neînțelesuri ceva capătă sens, acel sentiment de împlinire pe care ființa rațională îl dobândește atunci când găsește o explicație… Evrica!

Și instinctiv știu ce trebuie să fac. Așa cum o mamă își ascultă și-și îmbrățișează copilul, arătându-i că-l înțelege și că este acolo pentru el atunci când acesta vine plângând pentru că s-a lovit, așa și eu îl îmbrățișez și-l mângâi pe creștet pe M., spunându-i că-mi pare rău pentru ceea ce i s-a întâmplat și că înțeleg că suferă. Și trec cinci minute, timp în care eu și M. repetăm ciclul: el „povestește” în dreptul lui, eu înțeleg la rândul meu… Apoi se calmează și se așază în brațele mele. Am amintit că este voinic pentru vârsta lui?!? Nu-mi este ușor să-l țin, dar știu că de acest gest are nevoie ca să se simtă în siguranță. Așa că rezist cu stoicism și fredonez un refren în șoaptă… Se scurg astfel trei minute (care mie mi se par lungi…) și M. se ridică senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și se duce să se joace.

Norii negri au trecut, furtuna s-a potolit… În universul lui a răsărit iar soarele!


Autor: Malacu Mariana