FAQ
Concursul a fost incheiat.
Voturi primite: 313, punctaj total: 1488.

Tinerețe fără bătrânețe și viață plină de voluntariat

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, într-un oraș îndepărtat în care ninsoarea nu contenea să cadă și unde munții vegheau fiecare mișcare a ostașilor gărzii lor, născută din pulbere de stele și fulgi de răsărit, o copilă cu puteri neînțelese de mintea umană: sufletul său era atât de cald încât putea să topească orice urmă de tristețe și orice fărâmă de răutate rătăcită în inimile altora.

Fata noastră, însă, nu a știut mult timp de ce era capabilă, așa încât viața ei a decurs normal, timpul a transformat-o într-o adolescentă plină de calități, care însă nu se sfia să își recunoască defectele…totul până într-o zi de toamnă care i-a schimbat complet viața. Patru anotimpuri au lăsat amprenta pe chipul ei vesel: iarna un viscol năprasnic a tăbărât peste ținut, iar într-o noapte a desenat cu ghearele sale aspre flori de gheață pe plămânii bunicului său, ca mai apoi să îl împungă dureros cu un țurțure. Întreaga familie a fetei a sperat că primăvara va aduce semne mai bune și va topi urmele acelei nopți de decembrie, însă crăiasa a sădit flori în oasele moșului, care le-a hrănit cu seva sa, descărcându-se pe sine de energie. Cu toții erau triști, însă niciodată pe chipul bătrânului nu s-a zărit vreo urmă de tristețe…nici măcar în momentul în care valurile mării, la răsăritul încărcat cu mai multă durere ca niciodată, udau nisipul presărat de vară în mintea lui. În fine, toamna, întocmai cum fermierii își culeg recolta, așa a cules și El ce lăsase cu șaizeci și cinci de ani în urmă pe pământ, rodul anilor de trudă, vlăstarul faptelor bune, omul drag care a făcut-o pe tânăra noastră să își schimbe viața: acela a fost momentul în care a realizat că menirea ei în această lume e să nu lase gerul să înghețe oamenii, să le încălzească în mod constant sufletele, astfel încât iarna să nu îndrăznească să se apropie de ei.

Așa încât fata și-a luat inima în dinți și a pornit către palatul HOSPICE. Când a deschis pentru prima dată porțile, nu i-a venit să creadă ce a găsit înăuntru: zeci de oameni, unii dintre ei atinși deja de viscol, alții cărora urmele gerului începeau să le dispară, alții aflați în plin proces de topire a florilor de gheață, iar printre ei alte câteva zeci de sori (căci asta e ceea ce se zărea, lumina și căldura pe care o emanau) cu chipuri umane. S-au uitat la ea, după care au zâmbit, căci și din ea răsărea lumină. Au trimis-o pe scara de cleștar până în sala reginei, unde, după câteva încercări la care a fost supusă, a primit o armură verde și un manuscris cu sarcini: 1.sădește lumina în inimile oamenilor și convinge-i, în funcție de posibilitățile fiecăruia, să ne ajute să scăpăm de urmele iernii; 2.adună zânele și prinții din toate colțurile țării și povestește-le ce se întâmplă în ținutul și în castelul nostru; 3.mergi în Tărâmul Făgăduinței și adună-ți o armată de adjuvanți; 4.implică-te direct în încălzirea sufletelor atinse de ger.

Prima încercare a fost cea mai grea, căci printre oamenii dornici să ajute, se adunau indubitabil și rău-voitorii, oamenii spâni, care o întristau pe fată; ea însă a continuat, căci vedea cum o mică stea se naște în sufletul fiecărui om cu care vorbea și care se implica în cauza pentru care lupta. A doua încercare a fost una dintre cele mai frumoase, căci în șapte zile și nopți, cât au durat probele, în ținutul împăratului din Adunații Copăceni nu s-a făcut niciodată întuneric, atât de multă lumină au reușit să acumuleze tânăra, alături de alți câțiva purtători de lumină de la castel și treizeci de adjuvanți găsiți în rândurile moștenitorilor celor ce aveau nevoie de căldură, celor atinși de ger. Iar ultima, dar nu cea din urmă probă, a fost desfășurată de fată pe parcursul întregii ei vieți, până în ziua de azi: ea a început să își petreacă din ce în ce mai multe zile în castel, pe holul Broscuțelor, unde se aflau toți copiii față de care iarna nu a avut milă și i-a îmbrățisat cu mantia sa brodată cu țurțuri, lasând urme mai mult sau mai puțin vizibile. La intrarea pe hol era rugată să lase o ulcică, pe care la sfârșitul zilei să o ia și să îi bea conținutul; inițial, fata nu a dat însemnătate acestui ritual și s-a supus…mereu găsea ulcica plină. Într-o zi a întrebat-o pe una din asistentele ce o ajutau de ce trebuie să facă asta și de ce mereu ulcica e plină. „Ce găsești în ulcică e apă vie, care îți oferă tinerețe fără bătrânețe a sufletului, iar tu o găsești mereu plină căci pentru fiecare zâmbet de copil curge câte un strop în ea!”

<<Anto, Anto, dar tu de unde știi povestea asta?>>

<<Nu o știu, o trăiesc.>>

 

Antonia Jeflea (18 ani, voluntar Fundatia HOSPICE Casa Sperantei, Brasov- proiect Fond ONG- Dezvoltarea programelor de voluntariat in ingrijiri paliative la nivel national)


Autor: Jeflea Antonia