FAQ
Concursul a fost incheiat.
Voturi primite: 13, punctaj total: 56.

Anotimpul Nadiei

În terasa hotelului, la ora două fix, am întâlnire cu Nadia ca să o duc la gară. Mici raze îmi acoperă  pălăria și prin minte îmi trec boacănele de ieri. Oare azi am să fiu mai atent și nu am să uit că eu sunt cel care vede? Ieri, în pauza de masă, Aurel m-a întrebat dacă beau o bere. Am ezitat o secundă și i-am răspuns că da. M-a luat de braț și ne îndreptam spre barul hotelului, în acel minut l-am întrebat ce tip de bere vrea. Îmi raspunde: -Ce beau și eu. Cu un zâmbet șmecheraș ca și cum era complotul nostru canicular, ajungem în dreptul barului și mă opresc în față lui pentru că eu văd și din instinct m-am oprit, dar am uitat că Aurel nu vede, așa că s-a lovit de bar. Roșeața din obrajii mei se întindea pană la ultimul fir de păr. Cât de bou am fost ca să nu îl opresc? Se uita la mine și sub bâlbâiala mea, prin care îmi ceream scuze, îmi spune că e ok; nu e vina mea că el e nevăzător. După ce mi-a povestit două bancuri cu nevăzători și am râs cu poftă, m-a convins că e uman să greșești și că e tot un om la fel ca și mine. Asta a fost ieri, azi mi-am propus să fiu mai atent, așa că încerc să o recunosc pe Nadia. La o masă își bea linistită cafeaua o doamnă îmbracată cu o pereche de pantaloni bleumarin și o bluză albă. Sandalele au platformă înaltă și toată ținuta ei e mult prea aranjată pentru o nevăzătoare. Părul e tuns bob în stil franțuzesc, de un blond închis, perfect coafat. Nu ai cum să arăti așa dacă nu vezi! Mă uit la alte mese unde sunt doi copii cu mama lor. Mă uit la detalii și mama formează un număr pe telefon. La alte mese sunt doar bărbati. Aștept și pe terasă nu mai intră nimeni. Doamna cu bob se uită la ceilalți oameni din cafenea. Tenul ei e curat și pe buze strălucește un gloss incolor. Clar nu e ea! Îmi scot telefonul și o sun. Emoția îmi străbate corpul când o voce calmă și sigură îmi spune că e deja pe terasă. E doamna cu părul “bob”. Mă duc, facem cunoștință și mă descriu cum arăt: blugi, tricou în dungi roșii cu alb, pălărie, sunt slab, am barbă și ochii.. Nadia se uită la mine și pe un ton destul de ironic mă întreabă de ce îi povestesc cum arăt și cu ce sunt îmbrăcat? Mă înroșesc și practic mă simt ca pe un site de matrimoniale. Îmi spune că vine fratele ei să o ia și nu mai mergem la gară, mergem în Herăstrău și dacă e departe. Îi răspund că facem cam 20 de minute cu ta. Îl rog pe șofer să conducă mai încet și în timp ce mergem îi descriu pe unde trecem: Arcul de Triumf, Casa Presei Libere; când brusc în față noastră apare o mașină și șoferul e nevoit să o ocolească. Nadia se sperie în lumea ei fără culoare, nu știe ce s-a întâmplat, ea simte doar mirosul de frâne și aude înjurăturile șoferilor. Îi explic că așa e traficul în București și că nu am avut accident. Coborâm vis a vis de parc și traversăm pe trecerea de pietoni. Merge încet și mă ține de braț, un alt șofer ne înjură printre dinți că suntem leneși. Vreau să îi explic, dar ce rost are?  Nu își da seamă că e nevăzătoare și nici nu înțelege! Intrăm în parc, e fericită, zâmbește și îmi povestește cât de puternic e mirosul de verdeață și mă întreabă ce copaci sunt. Habar nu am; cu toate că am alergat de zeci de ori pe lângă ei. -Dă-mi te rog o frunză și îți spun eu. O las pe alea principală până mă duc să culeg o frunză. Nu se mișcă și mă așteptă liniștită cu același zâmbet calm și plăcut ironic. Îi dau frunza, o ia în mână și îmi spune că e o frunză  de stejar. Nu m-am uitat niciodată la o frunză, așa cum mă uit acum.. -Dar cum ți-ai dat seama? Nadia pipaie frunza, îmi spune că e crestată și are cinci laturi. -Vezi? Când mi-am pierdut vederea, eram studentă la facultatea de industralizare a lemnului, așa că știu orice specie de frunză. Ironic e că aveam cel mai frumos caiet de desen și urma să ajung inginer proiectant. După o oră de stat împreună, prind curaj și o întreb cum arată lumea ei. -E întuneric beznă!  Mă uit la soare cum arde și cât de luminos e și cuvintele ei îmi rămân zidite în minte.  -Miroase a iasomie. -Da? Îi răspund. -Da, asta e iasomia. Eu sunt acel om care vede și trebuie să o duc la flori, dar cum nu știu cum arată, mă pierd, așa că mă duce ea, ia floarea în mână și zâmbește.  Închid ochii când vântul îmi mâgăie fața si imi imaginez cum anotimpul Nadiei schimbă culorile frunzelor. Verzi, roșii, roșcate, brune, negre... 


Autor: Hiosan Vlad