FAQ
Concursul a fost incheiat.
Voturi primite: 1226, punctaj total: 6049.

85 grame. Portocala

***Textul relatează un episod din experiența mea ca voluntar în cadrul proiectului: ”Supraviețuitorii romi ai deportărilor în Transnistria. Servicii sociale, combaterea inegalităților, promovarea toleranței și a înțelegerii multiculturale”

 

Imediat ce părăsim zona de asfalt, ne ia câteva minute bune să parcurgem cele câteva sute de metri ale unui drum de țară în care gropile care-l străpung sunt acoperite în fiecare campanie electorală cu promisiuni de renovare care nu sunt puse niciodată în aplicare. Suntem pe drum încontinuu de mai bine de o lună de zile, de când am luat la pas sudul și estul țării, căutând romi bătrâni de peste 75 de ani, care au supraviețuit deportărilor în Transnistria.

 

Pentru cei care afirmă sus și tare (ori cred asta) că țiganii reprezintă imaginea omului care mereu cere ceva chiar dacă nu suferă, îi rog să se oprească din citit chiar acum.

Acest text nu este pentru ei!

 

Discuțiile cu administrațiile locale încep cu mici lecții de istorie, în urma cărora oamenii află despre cei 25.000 de romi deportați în cel de-al doilea război mondial de către Ion Antonescu. Lecții e mult spus, pentru că e vorba mai degrabă despre o dezbatere în care nu prea avem sorți de izbândă – reprezentanții locali, cu o atitudine obraznică de deținători ai adevărului absolut, anulează argumentele noastre istorice afirmând că Mareșalul nu ar fi fost în stare de așa ceva, continuă cu negarea veridicității documentelor istorice care dovedesc asta pentru că s-ar baza pe snoave și baliverne țigănești și se termină prin concluzii tranșante de sfidare a proiectului nostru: oricum s-au întors prea mulți și de ce mă rog am fi așa interesați să-i ajutăm, când sunt atâția români săraci pe care nu-i bagă lumea în seamă.

Ne-am creat deja un obicei din a întreba direct localnicii cum să ajungem în cartierele săracilor, o expresie sinonimă cu cartierele unde stau țiganii. Iar imediat ce ajungem acolo, nu reușește Petre să-și scoată dosarele cu acte, că mașina e înconjurată imediat de copii desculți și murdari care ne întreabă dacă nu le-am adus niște dulciuri. Unii dintre ei se mulțumesc să îi luăm în brațe, să ne atingă bărbile ori să le facem fotografii pe care ne roagă să nu uităm să le trimitem imediat ce revenim acasă.

 

Casa Protocalei răsare în mijlocul unui teren pustiu de la marginea satului, care a aparținut unei cooperative. Un loc unde oamenii din localitate vin să arunce gunoiul, din care romii din preajmă mai extrag plastic sau metal pentru o bucată de pâine. Nu reușesc să țin departe de mine gândul că această instalație poate fi locuită, pentru că mica improvizație de pereți care abia stau împreună, cârpiți cu lut, foi de metal și ardezie mai mici sau mai mari, adăpostește câteva suflete.

Când o întrebi despre noaptea de iulie din 1942, Protocala începe să plângă. Dă a lehamite din mână și spune că nu dorește nimănui să treacă prin așa ceva. În vara aceea împlinise 7 ani, iar ultima zi petrecută în România e un puzzle complex – își amintește vag de puținele lucruri pe care au apucat să și le ia în grabă, de amalgamul de strigăte din tabără ale mamelor care-și căutau copiii, împușcături, bice care lăsau urme de sânge pe spatele bărbaților treziți din somn. După ce au trecut Prutul și Nistrul, au fost deposedați de cai înainte să parcurgă pe jos un drum lung de câțiva zeci de kilometri. Iarna i-a prins într-o pădure, unde au locuit în bordeie improvizate, cu mâncare improvizată și îmbrăcându-se improvizat. Astăzi când le povestește nepoților că era nevoită să meargă iarna desculț prin zăpadă să cerșească de la localnicii ucraineni, aceștia nu o cred. Transnistria i-a înghițit toată familia, singurele care au rămas în viață fiind ea și o soră mai mică. De fapt, nu prea a crezut nimeni în ororile prin care au fost nevoiți să treacă acolo, așa că nu îi vine a crede că acum, după zeci de ani de neglijență din partea statului român, există cineva care vrea să îi întindă o mână de ajutor în încercarea de a obține o pensie de deportat sau o indemnizație de muncă din partea autorităților româno-germane.

 

Bătrâna încearcă să-și fac loc pe lângă copii să ajungă mai aproape de Petre. Urmărește filele din dosar, buzele ei încearcă să șoptească câteva rânduri din formularele din limba germană, însă lectura merge greu pentru o persoană care nu a mers niciodată la școală. Tanti Protocala, avem nevoie de certificatul dumitale de căsătorie și de o declarație notarială, o anunță Petre, iar imediat după asta Protocala se retrage, îndreptându-se către casă. În cocioaba improvizată e întuneric, mă lovesc de o candelă stinsă deasupra capului meu. Nu avem ulei nici pentru gătit, darămite pentru candelă!, mă observă Protocala. Peretele e ciuruit pe alocuri și cum ușa e mereu deschisă, se face curent. Un sistem de aer condiționat natural care nu face față mirosului înțepător de urină. În stânga mea e un pat improvizat din mai multe saltele vechi și prăfuite. Dintre câteva pături murdare zăresc ițindu-se un chip de om. Îmi vorbește într-o limbă stâlcită, urmărind coerența gângurelilor unui copilaș de câteva luni. Între timp bătrâna caută după un sac de cartofi zbârciți o bocceluță din care răsar la un moment dat un pumn de hârtii mototolite – rețete de medicamente pentru care nu s-au mai găsit bani și care nu au fost cumpărate niciodată, un cupon de pensie de 20 de lei, un certificat de naștere aproape rupt. Cum nu știe carte, doamna începe să plângă din nou, rugându-se să găsim actul de care avem nevoie în pumnul de hârtii aproape mucegăite. La un moment dat îmi întinde bucuroasă o hârtie: uite, asta-i! Pentru o femeie care nu a mers niciodată la școală, chiar și o factură de curent, neplătită, datând din 2010, se transformă în act. Atunci a fost ultima dată când au avut curent. Imploră ajutor, iar când are impresia că nu o cred, ridică o pătură și-mi arată ceea ce cândva a fost un om: o siluetă din care au rămas doar pielea și oasele, cu un picior amputat.

 

Peste Ivești se lasă noaptea. Așteptăm gânditori în mașină. Concluzia provizorie este că, la 73 de ani de la deportare, tanti Protocala și soțul ei nu pot fi ajutați cu pensiile multașteptate. Din dosarul de hârtii necesare le lipsesc o groază de acte, instituțiile româno-germane cer hârtii care dovedesc că au fost deportați, că au fost căsătoriți, că sunt copii ai celor deportați, că s-au întors, că sunt în viață, că mai trăiesc, că au mai beneficiat sau nu de alte ajutoare și lista continuă către un decalog obositor, aproape imposibil de îndeplinit.

Afară e un frig de crapă pietrele. O noapte de noiembrie cu lună plină, multă brumă și un sat cu luminile stinse, din care se aude pe alocuri doar câte un lătrat de câine. Ne gândim la oamenii aceștia care acum mai bine de 70 de ani au trăit sub cerul liber în plină iarnă, au îndurat boli și o foame care i-a împins spre a mânca din cadavrele ce se înmulțeau de la o dimineață la alta. Apoi ne gândim la medicul din localitate care refuză să dea o dovadă că soțul Protocalei este în viață, decât dacă se prezintă în persoană la spital sau la notarul căruia legea îi permite să se deplaseze la domiciliul clientului, însă doar cu o adeverință de la medicul de care vorbeam mai devreme...

Ne doare capul, suntem obosiți, stăm baricadați în spatele propriilor nemulțumiri și nedumeriri. Frustrările pe care le avem față de stufoșeniile birocratice ne fură cuvintele, ne bagă pumnii în gură, ne taie orice drept la replică sau acțiune. Însă mâine o vom lua de la capăt. Gândul că riscăm să asistăm ca martori pasivi la niște întâmplări care construiesc o nouă nedreptate istorică e suficient să ne motiveze să nu rămânem indiferenți în acest al doisprezecelea ceas.


Autor: Gnatiuc Ion