FAQ
Concursul a fost incheiat.
Voturi primite: 22, punctaj total: 100.

În creştere

Ţac-pac, e 3 fără un sfert, îmi tremură cafeaua în mână şi dinţii în gură, iar Alexandra hălăduieşte prin alte părţi. I-am trimis coordonatele şi ar trebui să se grăbească: Spitalul Municipal Elena Beldiman, Pediatrie.

S-a adunat toată iarna lui 2015 în ziua de azi.

- Domnişoară, nu se fumează aici.

- I-auzi... îmi spun în gând. 

Inconştient, m-am aşezat fix lângă semnul cu „No smoking” şi am început să trag din ţigară. De fapt, ştiu regulile de pe aici, iar ce-mi zice mie tanti asistentă (foarte simpatică, de altfel) e doar aşa, din simţul datoriei. Evident că nu am voie să fumez în faţă la Urgenţe, dar e clar că niciuneia dintre noi două nu prea îi pasă.

- Sigur, mă scuzaţi, o să mă duc mai încolo.

Femeia îmi zâmbeşte scurt şi trage grăbită uşa de termopan care se târăşte de cimentul umed. Nu mă duc nicăieri, dar fac simbolic doi paşi ca să îmi demonstrez mie că o să mă duc mai încolo.

O văd pe Alexandra ţopăind pe cizmele ei, la fel de aranjată ca dimineaţă, la liceu. Are doi covrigi, se mişcă destul de agitată în jurul meu şi mestecă repede fiecare înghiţitură.

- Nici nu mi-am terminat exerciţiile la sală, mi-e foame, avem o grămadă de scris pe mâine şi vreau să mă văd cu cineva diseară... 

- Ştii că nu eşti obligată să faci asta, îi răspund senilă.

- Aa, nu, eu mă plângeam că trebuie să le fac pe celelalte. Voluntariatul îl fac de plăcere. La celelalte activităţi rămâne de discutat.

Şi când te gândeşti că eu am venit la voluntariat doar ca să nu mai stau degeaba şi să mă plâng mie că am o groază de sarcini de îndeplinit... Ne îndreptăm cu mişcări ţepene spre sala de joacă de la etajul 1, acolo unde vedem că băieţii au şi ajuns. Băieţii sunt alţi doi colegi de echipă, aproape majori, masculi blonzi cu sufletele mari şi privirile calzi. Se pare că ei au cărat din nou jucăriile donate de cei din oraş sufletelor care sunt nevoite să stea aici, în loc să fie cu prietenii lor la joacă sau la şcoală. Ce băieţi drăguţi că ne-au scutit pe noi de căratul cutiilor!...

N-am să încep să povestesc aici cum decurge fiecare minuţel din cele două ore pe care le petrec acolo în fiecare miercuri în cadrul proiectului de voluntariat Terapie prin lectură şi joc. Ca scurt rezumat: trecem prin fiecare salon, îi ademenim pe copii în sala de joacă, unii sunt entuziasmaţi, ne ţin minte de săptămâna trecută sau au auzit nişte poveşti despre „copiii de la bibliotecă care aduc cărţi şi jucării”, alţii sunt timizi, caută aprobare în ochii mamelor ori nu se încred să se apropie de o roşcată care le zâmbeşte şi vrea să se joace cu ei. După ce ne strângem bolnăviorii, ne aşezăm cu toţii nişte zâmbete binevoitoare pe chipuri, aruncăm genţile cu echipamentele pe care ar trebui să le purtăm într-un colţ al camerei (am evitat, pe cât posibil, să creăm bariere între noi şi copii, din acest motiv am renunţat la mănuşi şi măşti sterile) şi facem tot ce ne stă în putere să umplem două ore cu bucurie şi joc, lectură distractivă şi discuţii productive alături de copii.

Nu e corect, dar am un favorit. S.. Era aici şi săptămâna trecută. A plecat câteva zile, s-a întors iar. S-a lipit gripa de el. Are 5 ani şi ştie să numere până la 7. Ar şti până la 10, dar nu nimereşte niciodată ordinea cifrelor 8 şi 9. Nu poate reţine cum mă numesc, dar zice că îi plac ochii mei. Şi când o spune, clipeşte ca să mă facă şi pe mine să îmi placă ai lui. Îi spun că vreau să mă fac medic, dar el nu ştie ce vrea să devină mai târziu.

- Aşa-i că abia aştepţi să te faci mare? îl întreb cu speranţa că îl voi mai scutura de timiditate.

- Tu ai aşteptat mult până ai crescut?

Mă blochez. 

Am crescut? Am 18 ani degeaba. Nu ştiu spre ce facultate mă îndrept, ce am făcut cu anii pe care i-am lăsat în urmă, cât mi-a plăcut din tot ce am realizat, nu am iubit până acum nicio pereche de ochi, mi-am petrecut sărbătorile aşteptând să se termine mai repede, am umblat aiurea pe străzi cu oamenii pe care mi i-am ales, am citit mult şi am scris nişte pagini, am râs cu patos şi am lăcrimat repede şi pe ascuns. Ce-a durat atâta să cresc? Copilul acesta de 5 ani cu care eu ar trebui să vorbesc despre Pupăza din tei şi Mowgli îmi ridică întrebări existenţiale şi mă aruncă în dimensiunea metafizică a timpului.

- Nu ştiu, S. Poate că tu eşti mai mare decât mine. Poate tu ai crescut deja.

- Nu! protestează S. indignat. Nu vreau să cresc. O să am părul roşu, o să trebuiască să mă fac medic şi să învăţ.

Încep să râd şi îl iau pe băieţel în braţe. Eu sunt modelul lui de om mare acum. I-am dat sistemul peste cap.

Poate chiar aşa e: când creşti ţi se înroşeşte părul şi din când în când trebuie să-ţi înroşeşti şi rădăcinile ca să nu se vadă că tu încă mai eşti copil şi încă te chinui să creşti. Îţi alegi o meserie, cum ar fi cea de medic, şi te împarţi în zece părţi, crezând că faci ce îţi place şi îţi place ce faci. Aştepţi să dai o groază de examene şi ţi-e groază că o să dezamăgeşti şi o să te dezamăgeşti la urmă. Poate asta înseamnă să creşti. Nu i-am putut răspunde în vreun fel lui S., aşa că am preferat să ne jucăm cu mingea. 

Dar apoi am ajuns acasă. Am întors perna de zeci de ori şi am adunat cearşaful toată noaptea. M-a marcat discuţia purtată cu puştiul, iar el nici nu are idee ce îndoieli a trezit în sufletul meu. Întrebarea laitmotiv a nopţii: Şi acum ce? 

18 ani şi mai departe.


Autor: Enache Lorena