Să dai viață CUVINTELOR

Totul a început cu interviul la care, copleșită de emoție, aproape am uitat câți ani am și s-a terminat cu evenimentul final la care, copleșită poate de aceleași emoții, speram să decurgă totul bine. Între cele două momente de poveste au trecut 7 luni, asta dacă țin neaparat să limitez această etapă într-o perioadă de timp, în care am fost unul dintre personajele numite BIBLIOPOVESTAȘI. Pentru mine va rămâne o experiență continuă, pentru că amintirile revin constant, retrăind iar și iar acele momente.

Am învățat în această perioadă că atunci când spui povești sau poezii poți schimba multe în viața unei persoane. Că e important ca acele cuvinte rostite să fie pline de esența a ceea ce dorești să transmiți și a ceea ce ești. Am învățat cum să fac acest lucru de la oameni care au descoperit înaintea mea cum poți da viață cuvintelor.

Am legat prietenii cu oameni cu diferite visuri și idealuri, dar cu acelaşi scop: să ducă povestea mai departe, printre oamenii de toate vârstele. Am creat astfel o nouă familie în care și-ar fi dorit mulți să crească.

Au fost și momente când, cuprinsă de oboseală și frig sau de responsabilități, îmi doream doar să mă îndrept spre casă, sperând să mă ascund de toate; dar nu am renunțat, știind că zâmbetul cuiva încântat de cuvintele noastre îmi va oferi mai multă căldură și satisfacție. Pe parcursul drumului am întâlnit și oameni care nu își doreau să înțeleagă sau nu puteau intențiile noastre și reușeau să mă descurajeze câte puțin. Dar până la urmă mulțumirile și încurajările celor care apreciau cu adevărat inițiativa noastră îmi ofereau energia necesară și curajul să mă reîntorc. În viață nu poți mulțumi pe toată lumea, dar măcar poți încerca.

A fi Bibliopovestaş a ajuns să facă parte din natura mea. Sunt voluntar, elevă, adolescentă, copil, prietenă, colegă, visatoare şi sunt recunoscuta şi mă recunosc ca fiind Bibliopovestaş. Cum am ajuns să trec prin această aventură? Acceptând provocarea de a ma urca într-un autobuz care nu avea un traseu bine definit şi nici o destinaţie exactă. Tu ai avut vreodată curaj să aştepţi în staţie şi să te urci în primul autobuz care opreşte, fară să-ţi cumperi bilet? Să iei pur şi simplu loc, să admiri peisajele şi să aştepţi… să aştepţi să ajungi la destinaţie, fără ca cineva să te întrebe cine eşti sau încotro mergi?

Ei bine, eu merg foarte des cu autobuzul şi am visat de fiecare dată la toate astea... Mi-am imaginat că, ACEL autobuz, avea să mă ducă în cele mai frumoase ţinuturi, sau să-mi arate cele mai speciale peisaje. Am ştiut că plec la drum cu tot ce am experimentat pană acum şi o inima sinceră şi deschisă, capabilă să se descurce pană la destinaţie. Oricând sau oriunde ar fi. 

Se pare că, în viaţa mea, autobuzul are o semnificaţie anume. Mă tot urc în el, imaginar sau real şi am parte mereu de aventura vieţii mele. Ştiţi ce-mi place cel mai mult? Autobuzul cel real... Pentru că mă lasă să adun amintiri. Să descopăr staţii noi sau călătorii fascinante. Alături de oamenii pe care viaţa mi i-a scos în cale. Sau poate autobuzul? Nici nu contează, pentru că alături de ei am împărţit puţinele, dar cele mai sincere lucruri pe care le aveam: zâmbete, flori, îmbrăţisări, cântece, poveşti şi poezii.

Am învăţat ce înseamnă să fii solidar, şi că, uneori te poţi baza pe oamenii de lângă tine. Am învăţat încet, încet, să-mi ţin echilibrul. În autobuz şi în viaţă. Şi le-am fost sprijin şi celorlalţi.

Autobuzul meu cu poveşti spuse sau trăite m-a oprit în multe staţii, m-a plimbat prin toate colţurile oraşului şi mi-a sădit în suflet cuvinte, chipuri, zâmbete sau tristeţi. Am citit şi recitit poveşti dându-le celor din jur senzaţia că, versul şi rostirea le pot însenina ziua. Unora dintre ei, în sufletul cărora se aşternuseră de prea mult timp tristeţea, le-am adus speranţa că, trăind clipa dăruită în autobuz, pot merge mai departe. 

Am descoperit, că povestea şi acele cuvinte spuse din suflet, creează magia care reuşeşte să contureze o lume mai bună, să descreţească frunţile şi alungă grijile zilnice ale celorlalţi pasageri. Doar ei plătesc bilet. Eu, cât timp am trăit povestea asta minunată, am avut parte de câte călătorii am dorit, fară a plăti bilet, cu această condiţie: să spun povesti şi să trezesc la viaţa momente uitate în colţuri ascunse ale sufletului, tău, al meu, sau al lor. Al celor care cred în puterea cuvântului şi al POVESTAŞILOR, personaje de poveste dintr-un oras mic, cu oameni care asteaptă în fiecare zi, visul frumos de-a călători spre lumi în care biletul de autobuz nu are preţ. Doar rostirea. Şi amintirile...

Autor: Besleaga Florina